Sunt multe lipsuri în România de azi, unii n-au bani, alții n-au ce mânca, alții n-au casă și nici loc de muncă, dar există o lipsă uriașă, mai rea decât deficitul bugetar, care ne lovește pe toți: lipsește rușinea. Dacă o ființă umană ar avea o carență de calciu cât deficitul de rușine al României, s-ar zbate în convulsii cu spume la gură. Victor Pițurcă este unul dintre cei mai nerușinați români pe care i-am văzut într-o viață de gazetar.
Rușine, substantiv feminin: sentiment penibil de sfială, de jenă, provocat de un insucces sau de o greșeală. Dacă aș fi fost selecționerul echipei naționale a României, după meciul de la Klagenfurt cred că mă încuiam o săptămână în casă, mi-ar fi fost rușine să dau ochii cu oamenii și ducându-mă să iau pâine, darămite să mai apar la televizor. Pițurcă a apărut și a cuvântat exact așa, fără să-i tresară un mușchi pe față, cu excepția unui vag surâs: „Da, și ce s-a întâmplat? Am pierdut meciul. Nu s-a întâmplat nimic. Știți câte autografe mi s-au cerut la ieșirea de pe stadion?”. Deci, câtă vreme i se cer autografe lui V. Pițurcă, așa ca Piticului Porno sau Magdei Ciumac, naționala României stă bine.
Pițurcă e un culturist campion național într-o cultură a nerușinării în plin avânt în România. Cei traversați de sentimentul rușinii sunt niște handicapați. Nu are nicio importanță dacă ești incompetent sau neinspirat sau depășit și bagi un minister, o echipă sau o țară în stâlp, nu are nicio importanță dacă îți întorci gipul în plin trafic peste două culoare și o linie continuă, în timp ce arunci pe fereastră o țigară și un pet gol, iar maneaua urlă stereo din boxe, nu are nicio importanță dacă împănezi instituția pe care o conduci cu rude de-ale tale și jonglezi cu case și terenuri ale statului, important e să întrebi ca un alt mare culturist al nerușinării, Radu Mazăre: „Și, care-i problema?”. A recunoaște că ai greșit, a-ți asuma daunele pe care le-ai adus semenilor tăi, a te sancționa tu însuți, înaintea legilor și regulamentelor, înseamnă să faci parte din prima dintre cele două mari categorii în care se împarte astăzi populația României: fraieri și șmecheri.
Rușinea face mai mult pentru civilizația unei țări decât o armată de polițiști și procurori, decât un teanc de legi și contracte. Nicio lege, niciun contract nu-l obligă pe V. Pițurcă să-și dea demisia, dar ce-ar fi dacă el ar gândi așa: am făcut și lucruri bune la națională, nu sunt singurul vinovat pentru ce se întâmplă, nu pot eu să intru pe teren și să joc; dar, dacă s-a ajuns la înfrângeri în serie, sub semnul debandadei și al ridicolului, cel care trebuie să răspundă este comandantul. Demisia poate fi nu doar o pedeapsă, poate fi și ultima decizie prin care un conducător, fie el director, președinte, redactor-șef sau selecționer, poate încerca să deblocheze situația, să forțeze o schimbare care să urnească lucrurile în direcția bună. Un ultim serviciu făcut echipei.
Nu fac parte dintre cei care consideră că Pițurcă trebuie să plece pentru că are 666 la mașină și o amantă rusoaică. Nici dintre cei care, ca senatorul Adrian Păunescu, consideră fotbalul o prioritate pentru România și nu-mi smulg puținul păr din cap pentru că naționala e într-o situație grea. Grea este situația șomerilor, care se înmulțesc de la o săptămână la alta, a pensionarilor, care n-au ce mânca și iau medicamente prin rotație, a tinerilor care nu-și pot face un rost – e vorba de națiune, nu de națională. O să mai vedem o Cupă Mondială fără români și basta. Însă comportarea lui V. Pițurcă trece dincolo de fotbal. N-am înțeles de ce i se spune Satana, căci iată ce mai declară d. Pițurcă reporterilor intrigați și suporterilor scoși din sărite: „Echipei naționale (în cap cu mine, Pițurcă – n.n.) trebuie să i se acorde încredere necondiționată”. Numai Dumnezeu beneficiază de încredere necondiționată într-o țară civilizată. Iar după propoziția cu care d. Pițurcă-Dumnezeu închide discuțiile: „Eu sunt Victor Pițurcă”, echivalentă în plan ontologic cu celebra „eu sunt primarul care este” a lui Marian Vanghelie, mie, unul, îmi este limpede de unde vine personajul – direct din coșmarul care a stăpânit România aproape o jumătate de veac de singurătate.
„Câtă vreme i se cer autografe lui V. Pițurcă, așa ca Piticului Porno sau Magdei Ciumac, naționala României stă bine” – Cristian Tudor Popescu
Citește si alte editoriale ale lui Cristian Tudor Popescu pe www.gandul.info
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER